Tema B – vârsta 3-11

REACȚIILE COPIILOR LA SEPARARE REACȚII ÎNCEPÂND DE LA VÂRSTA DE 3 ANI SAU MAI MULT


Copiii cu vârsta de 3 ani sau mai mari, au apucat deja să se atașeze de alte persoane, cum ar fi părinții biologici sau de alți îngrijitori din centrele de plasament anterioare. De asemena, ei înțeleg mai bine ce se întâmplă cu ei și cât au suferit din cauza separării.
În cazul în care acești copii au fost expuși unor despărțiri dificile sau despărțiri pe termen lung, durata suferinței și a procesului de vindecare depinde de cât de dispuși sunt îngrijitorii să discute deschis despre ce a îndurat copilul.
 


INTERPRETAREA EMOȚIONALĂ A PIERDERII: STIMA DE SINE SCĂZUTĂ


În mod normal copiii reacționează la despărțirile prea dificile sau prelungite, formându-și o interpretare emoțională:
 

“Am fost abandonat, deci sunt lipsit de importanță”. Este important să înțelegem că acestă interpretare este emoțională și nu are de-a face cu explicațiile raționale și rezonabile pe care le-au primit de la îngrijitori – este mai mult un sentiment, decât ceva ce copilul „știe”. Copilul probabil a învățat să repete toate explicațiile rationale primite de la îngrijitori, dar acest sentiment poate persista, iar copilul se poate simți constant rușinat, iar viața, pentru el, să nu aibă niciun sens.
 


STRATEGII IMATURE DE A EVITA SĂ SE SIMTĂ LIPSIȚI DE IMPORTANȚĂ


Niciun copil nu poate îndura acest sentiment, așadar, ei își formează un sistem psihologic de apărare, pentru a nu se mai simți respinși sau neimportanți. Deși acestă strategie poate părea disfuncțională, este perfect logică: copilul încearcă să găsească o modalitate de a evita să mai piardă pe cineva. Din moment ce copiii sunt imaturi, strategiile lor de a evita suferința sunt foarte rudimentare. Nu uitați că acesta este cea mai bună soluție pe care o poate găsi copilul pe moment, pentru a evita suferința și depresia continuă. Aceste reacții pot fi observate în cazul tuturor copiilor. Dar, în cazul copiilor care au trecut prin despărțiri dificile, ele sunt mult mai intense și, uneori, destructive; ele consumă toată energia pe care copiii ar trebui să o consume jucându-se sau învățând.
 

  • Unii refuză să vorbească despre trecut pentru a nu mai simți ce au simțit în acel moment.
  • Alți copii adoptă atitudinea de “fals cinism”: orice s-ar întâmpla, ei par calmi și privesc cu dispreț perspectiva de a se apropia de cineva “Nu-mi pasă de tine, de prieteni sau de oricine altcineva. Nu-mi pasă de nimic, lasa-mă în pace!” (vezi strategia atașamemtului evitant în sesiunea 9). Această atitudine este de înțeles, deoarece îl împiedică pe copil să mai piardă pe cineva și îi ține pe ceilalți la distanță – nu va conta dacă va fi despărțit de ei.
  • Anumiți copii devin exagerat de dependeți și sunt mereu “un copil cuminte”, își consumă toată energia fiind pe placul îngrijitorilor. Ei încearcă să evite orice tip de conflict și nu mai au nicio opinie proprie, în ceea ce privește relația lor cu îngrijitorii – “Spuneți-mi ce să fac, că eu nu știu”. În general le este teamă să ia vreo decizie, deoarece aceasta s-ar putea să nu fie pe placul celorlalți.
  • Alții devin “perfecționiști”: ei mereu încearcă să facă totul perfect, mereu verifică dacă fac bine. Le este frică să facă și cea mai mica greșeală sau să nu ducă la bun sfârșit ce au început. Devin disperați când se confruntă cu cea mai mica problemă sau când fac cea mai mică greșeală “Oricât aș încerca, nu reușesc, nu sunt bun de nimic. Sunt un idiot, vreau să mor…”
  • Mai sunt și unii copii care devin agitați și stresați în continuu și care par a fi, mai mult sau mai puțin, hiperactivi. Nu pot sta locului nicio secundă și vorbesc în continuu, vrute și nevrute, din care reiese clar că aceștia nu sunt doar plini de energie. Ei sunt niște copii care nu se pot relaxa deloc și care încearcă mereu să nu se mai gîndescă la trecut.
  • Alți copii devin “pustnici”: se izolează în camera lor, singuri cu calculatorul sau jucăriile lor și refuză să iasă sau să invite pe cineva la ei. Le displace orice gen de eveniment social și mereu își caută o scuză pentru a nu răspunde invitațiilor. Idea de bază în acest caz este: “Dacă nu-mi fac prieteni și nu socializez, nimeni nu mă mai poate respinge”.
  • Mai sunt copii care supraviețuiesc urându-și părinții/alte persoane iubite de care au fost despărțiți sau fiind foarte furioși pe ei.Acestă atitudine îi împiedică de a le mai fi dor de ei/ele.

 


DIALOGUL DESCHIS ÎI AJUTĂ PE COPII SĂ ACCEPTE ȘI SĂ TREACĂ PESTE TRAUMA DE A PIERDE PE CINEVA – CREAREA UNUI SPAȚIU PENTRU DIALOGUL DESCHIS


Cercetările privind reacțiile la separare arată importanța dialogului sincer inițiat de îngrijitori.
Ori de câte ori un copil vorbește sau are de-a face cu experiente legate de separare, el recunoaște emoțiile și gândurile legate de ceea ce a experimentat. Sentimentul de pierdere a cuiva își pierde din intensitate de fiecare dată, iar amintirile și percepțiile devin mai organizate, până când copilul ajunge la stadiul de a simți o tristețe naturală. Această stare este normală în cazul tuturor copiilor, ea nu influențează negativ starea de spirit a copilului sau cheful de joacă, de a învăța și explora. Scopul muncii dumneavoastră nu este acela de a îndepărta durerea, ci acela de a-l ajuta pe copil să nu mai aibă sentimente atât de copleșitoare sau haotice.
 
Cercetări în domeniu mai arată că, în cazul în care îngrijitorii neagă, ignoră sau încercă să minimalizeze importanța pierderii suferite, copiii nu vor face niciun progres în a-și stăpâni reacțiile. Acest fapt poate fi destructiv, în ceea ce privește dezvoltarea personalității lor. De ex: când, în trecut, copiii erau adoptați, era ceva rușinos și împotriva normelor sociale. Din acest motiv, copiii se simțeau stigmatizați, iar adeseori erau șocați, fiind suficient de mari, să înțeleagă că „nu le era permis să fie cine sunt”. Astfel, mulți copii au rămas traumatizați și au dus o viață grea. Un lucru de care se plâng, în timpul interviului, toti cei care au fost adoptați sau care se află în plasament este următorul: “Nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre ceea ce era cel mai important – faptul că mi-am pierdut părinții.”


rum_livingroom


Așadar, sarcina dumneavoastră profesională este să creați un spațiu în care copilul să se simtă în largul lui, pentru a vorbi prin ce a trecut. Acest lucru se poate înfăptui prin intermediul a mai multor activități.
 

Ar trebui să hotărâți cum și când veți discuta cu copilul despre pierderea suferită. Adeseori este o idee bună să faceți acest lucru când desfășurați o activitate de grup cu copiii. Poate fi o ocazie bună de a iniția dialogul. Fiți răbdător – acest proces al dialogului poate dura săptămâni sau ani de zile. De fiecare dată când un copil atinge un nou stadiu de maturitate și dezvoltare, e posibil să aibă nevoie să vorbească despre acest lucru din nou pentru a găsi noi perspective.
 


CUM SĂ FACEM COPILUL SĂ-ȘI ÎNȚELEAGĂ ȘI PERCEAPĂ REACȚIILE CA FIIND NORMALE


  • Uitați-vă peste lista de mai sus “Strategii imature de a evita să simtă că sunt lipsiți de importanță “.
  • Indetificați strategiile de apărare împotriva sentimentului de abandon, cele mai des întâlnite la copiii cu care lucrați. Când, atât copiii cât și dumneavoastră, vă simțiți bine și aveți timp, spuneți-le că vreți să discutați despre cum reacționează copiii când pierd contactul cu cineva important în viața lor ( mama, tatăl, fratele/sora, animalul de companie).
  • Descrieți reacțiile copiilor și explicați-le că la fel reacționează și ceilalți copii, când au pierdut pe cineva drag: De ex:
    Uneori copiilor care au pierdut pe cineva drag le este teamă să nu mai piardă și pe altcineva. Asadar, ei refuză să vorbească cu ceilați și stau în camera lor cât e ziua de lungă. Așa procedează mulți copii și pe bună dreptate, după parerea mea – dacă stau închiși în camera lor și nu se împrietenesc cu nimeni, nu mai pot fi respinși.Vedeți, putem înțelege foarte bine acest lucru!
  • Sau le puteți spune copiilor o „poveste paralelă”din copilăria dumneavoastră:
    Când eram de vârsta voastră, mama și tata erau foarte ocupați și mă lăsau singură de cele mai multe ori. Când am încercat să mă împrietenesc cu ceilați copii, aceștia m-au respins și m-au îmbrâncit. Atunci m-am hotărât să stau închisă în camera mea toată ziua – nu mai doream să intru în contact cu ceilalți, deoarece eram sigură că nimeni nu mă place și că mă vor respinge. Când am crescut, am realizat că foarte mulți copii procedează la fel. Eu cred că e o idee bună – în acest fel nimeni nu îi mai poate răni vreodată.“.
  • Puteți citi sau inventa o poveste despre un copil abandonat, pe care să le-o citiți copiilor, înainte de culcare – de ex: Oliver Twist. Pe măsură ce povestiți, îi puteți întreba pe copii dacă înțeleg cum se simte și ce gândește personajul.
  • Puteți folosi păpuși, desene, piese de teatru sau figuri de ceară să vă jucați cu copiii sau povești în care copilul este abandonat sau își pierde părinții, dar găsește o modalitate de a face față situației.
  • Cu copii mai mari/adolescenți: le puteți da un telefon mobil sau o cameră foto care poate poate și filma. Îi ajutați să facă un filmuleț sau să ia un interviu despre cum diverși copii au reacționat când și-au pierdut părinții sau alte persoane iubite. Dacă aveți acces la Internet, îi puteți ajuta să găsească alți tineri și să comunice cu ei, de ex pe Facebook
  • Dacă sunteți în relații bune cu profesorul copiilor: rugați-l să organizeze o zi/săptămână cu tematica “Să pierzi pe cineva/ceva iubit”. Cu ajutorul profesorului, toți copii pot veni cu exemple: cum te simți când pierzi un bunic sau o altă persoană sau lucru, folosind desene, piese de teatru etc. Pe urmă, puteți discuta cu profesorul despre cum l-ați putea ajuta pe copil să vorbească despre propria-i experiență.

 

Vă rugăm să notați cum, când și unde puteți folosi una din aceste opțiuni sau veniți cu o idee nouă, inspirată de acestă sesiune. Luați notițe și după ce ați realizat ce v-ați planficat. A mers bine? Cum au reacționat copiii? A fost dificil pentru dumneavoastră? Ce ați învățat de pe urma aceastei tentative? Cum veți continua?
 


RECUNOAȘTEȚI ȘI AȘTEPTAȚI REACȚIA COPILULUI


Acum ați creat un spațiu în care se poate discuta deschis despre pierdere. Așadar, nu le spuneți copiilor că nu este bine să stea închiși în camera lor toată ziua și nu începeți să le dați sfaturi. Rezumați-vă la a asculta și permiteți-le copiilor să vorbească liber dacă vor – s-ar putea ca unii să nu reacționeze pe loc, va fi nevoie de o zi, două până să reacționeze la spusele dumneavoastră. Dacă un copil începe să vorbească, dați doar din cap, în semn de încuviințare, și ascultați cu atenție. Pe urmă puteți să-l lăudați pentru ceea ce simte și gândește.
 

Se poate să nu fie nevoie să mai faceți nimic altceva: îi ajutați pe copii să se vindece doar vorbind deschis despre pierdere și arătându-le că sunteți dispus să ascultați și să vorbiți despre experiențe similare.
De asemenea,vă puteți defini locul de muncă în acest fel, “În acestă instituție știm totul despre ce înseamnă să ne pierdem părinții și cum reacționează copiii în aceste situații. De obicei devin retrași “înghețându-și sufletul”, afirmă că nu le pasă de nimeni și de nimic sau simt adeseori că nu sunt importanți. Toate aceste reacții sunt normale și sănătoase, dar este dificil pentru ceilalți să le înțeleagă. Așadar, știm multe despre cum să-i ajutăm pe copii să studieze și să treacă peste momentele dureroase pe care le-au trăit, înainte să vină în instituția noastră. Pe copii îi ajută să vorbească despre aceste experiențe, își fac prieteni și din nou se simt bine la școală. Deci, toți cei de aici sunt experți în ceea ce înseamnă să pierzi pe cineva și cum să depășim aceste momente. Poate dura mult timp până ne revenim, dar, până la urmă te reînvie și din nou te poți simți bine. Poate vă vine greu să credeți astfel acum, dar în instituția noastră am văzut mulți copii care si-au revenit și s-au bucurat de viață din nou.”
 


IDENTIFICAȚI AVANTAJELE ȘI DEZAVANTJELE STRATEGIEI COPIILOR


Când sunteți siguri că acești copii simt că îi ascultați cu răbdare și că își înțeleg propriile reacții, puteți iniția un dialog despre avantajele și dezavantajele strategiei copilului.
 
De ex:

Când eram mic, stăteam în camera mea toată ziua și pictam. De fapt, am devenit un pictor destul de bun, când am crescut. Asta a fost partea pozitivă. Pe de altă parte, mă simțeam extrem de singur și nu îndrăzneam să ies și să-mi fac prieteni. De câte ori mă gândeam la asta, mă opream chiar înainte să deschid ușa, deoarece îmi era frică să nu fiu respins sau ridiculizat. Așadar, dezavantajul a fost că nu am avut pe nimeni cu care să mă joc, iar la școală nu am încercat niciodată să mă împrietenesc cu cineva – cunoști acest sentiment?
 

Procedând astfel, îi demonstrați copilului într-o manieră delicată, că, de fapt, strategia lui îndepărtează frica doar pe moment, dar îl face să se simtă singur pentru o lungă perioadă de timp. Apoi, le puteți vorbi despre frica pe care o simt copiii, frica de a nu fi respinși din nou sau de a pierde pe cineva la care țin.
 


SUGERAȚI MODALITĂȚI ALTERNATIVE DE A FACE FAȚĂ SITUAȚIEI


Pasul următor este să îl faceți pe copil să se gândescă la alte modalitați de a depăși frica de a fi respins sau de a pierde pe cineva drag.
 

De ex::
Într-o bună zi am înțeles că voi fi mereu singur dacă rămân închis în camera mea. Îmi era teribil de frică să nu fiu respins, dacă i-aș cere cuiva să-mi devină prieten. Dar, mătușa mea mi-a zis că, dacă vreu să am prieteni, voi fi refuzat de opt ori și doar două persoane mă vor accepta, iar aceste două persoane e posibil să-mi devină cei mai buni prieteni. Mătușa mi-a zis că nu e nimic în neregulă dacă cineva are grijă de noi, că nu trebuie să ne fie rușine de asta. De fapt, există mii de copii care locuiesc fără părinții lor. Așa că am început să-mi invit colegii să vină la mine și să ne jucăm după școală, iar mătușa m-a ajutat să vorbesc cu ei. Cei mai mulți m-au refuzat, dar unul a acceptat ivitația. Am rămas prietenii cei mai buni ani la rând. Poate că și tu vei suficient de puternic încât să îți depășești frica și să începi să-ți inviți colegii, într-o bună zi.
 
Sau:
te simți singur devii foarte nervos, apoi începi să te cerți cu toată lumea, iar apoi te simți și mai inutil. Poți să încerci să spui, data viitoare când te enervezi, că te simți singur.